Iubito, haide, pune-ţi haină nouă,
Să dai culoare gândului flămând
Când, dezbrăcându-ţi rochia de rouă,
Te simt trecând cu pasul tău plăpând.
Nici mintea nu mai poate să ascundă,
Dorinţa, ce-mpreună ne-o avem,
De-a transforma în veacuri o secundă
Şi-o oră în milenii, să putem.
Să-mi fii pân’ la sfârşitul veşniciei,
Când lumea se va prăbuşi în haos,
Numai a mea, lăsând zădărniciei
Dreptul de-a fi absurdului adaos.
Iubirea-ţi e, acum, veştmânt de taină
Când goală dormi şi simţu-mi dă fiori,
Ştiind că nemurirea-mi este haină
Cu care-ai să mă-braci, chiar tu, în zori.
Te-am vrut, m-ai vrut, ne-am căutat într-una,
Prin vieţi consecutive ne-am pierdut,
Ştiindu-mă al tău dintotdeauna,
Ca apărut din primul tău sărut.
Ne-avem motiv să cerem încă-o dată
Să ne renaştem pentru-a ne-ntâlni
Şi-n formă pură, şi nevinovată,
Să te doreşti mereu a mea a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu