De-atâtea căutări am obosit...
Te caut dintr-o epocă străveche,
Din vremea când titanii au murit,
Tot căutându-şi sufletul pereche.
Trecut-au vieţi şi-al vremilor tumult...
Clepsidrele măsurilor sunt sparte...
Dar amintirea vrerii de demult,
Îmi cere să tot caut, mai departe.
Şi-am căutat oriune şi oricum,
Dacă aflam, câte un zvon, de tine,
Prin geruri, ori prin ploaie, ori prin fum,
Fără să vreau să ştiu de unde vine.
De neascuns, ca şi un curcubeu,
Iubirea noastră e la fel de veche...
Aşa-i de înţeles de ce, mereu,
Ne-am tot ştiut ca suflete pereche.
Şi, mai mereu, cu totu-ntâmplător,
Ne regăseam în umbra unor stele,
Dar, neatenţi la pasul următor,
Ne-am depărtat, pe drumuri paralele...
Atunci am înţeles că am greşit
Când am pornit pe valuri de furtună
Crezând că vom ajunge, în sfârşit,
Pe ţărmul unde cei ca noi se-adună.
De când te caut nu mai ştiu să spun
Dacă această lume-i nouă sau e veche,
Dar regăsit mă simt şi mă adun,
Ştiind ce-nseamnă sufletul pereche...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu