Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,

viitorul realităţii...

Loredanei Dănoiu

În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.

Alchimie

Ne-am căutat prin lumi necunoscute,
Nenumărat de multe vieți la rând
Făcut-am vrute şi-am făcut nevrute
Dar ne-am păstrat al întâlnirii gând.

Povestea noastră vie va rămâne,
Chiar dacă-ar fi târâtă în noroi,
Nici moartea nu e-n stare să amâne
Zvâcnirea-mpreunării dintre noi.

Tac şi tot tac... În piept îmi simt tăcerea,
Şi aşteptarea arde fără fum,
E candelă ce-așteaptă învierea,
Să poată lumina întregul drum.

Ţi-e dragostea nestinsă torţă vie,
Să-ţi poţi avea firescul drept suprem
Şi totodată sfântă datorie,
Nicicum o simplă mergere-n tandem.

Şi nu va fi putere să oprească
O cale de speranţe şi avânt,
Clepsidrele de timp să le golească,
Ori împlinirea unui legământ.

Noi vom învinge timpul, depăşind
Hotare dintre vis şi fantezie,
Şi-mpreunaţi, cu bună ştiinţă fiind,
Ne va uni a vieţii alchimie.

Rotund de viaţă

Pe cerul nopţii văd uşor lumina,
Şi, ca-n oglindă, lumea nevăzută...
Când luna mă priveşte lung, tăcută,
Te simt cu dor... Şi ştiu c-a mea e vina...

Scriam de tine, tu cea răsfățată,
Ce te-ai aprins ştiindu-te văpaia,
Care înalţă-n ceruri vâlvătaia
Ca să învârtă iar a vieţii roată...

Şi-n fiecare noapte pe jăratic,
Pășeam s-ajung mai repede la tine
Să-ţi pun însemnul de a-mi aparţine
Dorinţa de a-ţi fi mereu ostatic.

Mi te-arătai, cu-n fel de consecvenţă,
Un înger întrupat într-o scânteie
Ce nu uita că totuşi e femeie,
În faptele de pură elocvenţă.

Ceru-i senin, înaltu-i plin de stele,
În jurul meu mai toate-s aparente
Când simt priviri ce-n gând îmi pun amprente,
Şi mă intreb: Ce oare fi-vor ele?

Ochii ţi-i văd... Şi tainic mă inundă,
Din depărtări venind cu-a lor lumină
Să ştiu că alte vremuri pot să vină,
Că roata vieţii a rămas rotundă...

Trăitor prin viitor

Stau împietrit la margini de tăcere,
Privirea-i prinsă într-un gând hoinar,
Ţi-e gustul ca şi mustul, dulce-amar,
Şi-ţi e sărutul fagure de miere...

Pecetea vieții-mi este semn pe frunte
Şi uneori motiv de gând pustiu,
Când mă îndemn să cred că-i prea târziu
Să văd detaliul faptelor mărunte.

Dar mi-e dorinţa mare, tot mai mare,
Cea care-şi face vad înspre cuvânt,
Şi sub alt cer, şi pe un alt pământ,
Trăiesc o amintire viitoare.

Te laşi văzută-n vis de lună plină
Şi auzită-n susur de izvor,
Şi te-ntrupezi în văzul tuturor
În orice zi care îmi e senină.

Stau în genunchi s-aşteapte îndurare
Greşeli ce-au fost ori cele de acum,
Ştiindu-te deja venind pe drum
Văzându-mă, pe drum, în aşteptare.

Am amintiri din fapte ce-or să fie,
Îmi amintesc tot ce va fi făcut,
Acum îţi sunt, tu spui, necunoscut,
Dar mă păstrezi în gând cu bucurie.

Tăcerii-i spun, în taină, cu sfială,
Mai rar direct, continuu metaforic,
Că şi-n tristeţea mea sunt euforic,
Şi nu-i mai dau motive de tocmeală.

Colind de altă sărbătoare

Se-apropie o altă sărbătoare,
Ce, vreau, nu vreau, mă face a zâmbi,
Că tu, făceai cu-al iernii ger prinsoare
Spre a-l convinge în a se-mblânzi.

În amintiri stau fapte... Şi-n poveste
Îşi fac înnoitorul rost simţit,
Venind, prin vise, să ne dea de veste
Că doar trecutul a îmbătrânit.

E timpul de a fi sărbătorită,
Pe-acelaşi mal al apei, îngheţat,
Ziua în care mi te-ai vrut dorită,
Şi prin dorinţe toate au urmat.

Atunci clepsidre s-au oprit vrăjite,
Au tras, oprind, şi valul într-un mal,
Şi-au adormit, spunând că-s obosite,
Ca timp s-avem, trăind atemporal.

De-atunci trecut-a timp... El nu regretă,
Numind ceva tardiv sau prea grăbit,
Dar sărbătoarea tot ne-o mai repetă,
Ca să ne-avem un gând neînvechit.

Prin căutări, în fapte și speranțe,
Reîntregind conturul unui pas,
Noi suntem semnul unei cutezanțe,
Care mereu acceaşi ne-a rămas.

Cândva, curând

Am scris un vers şi l-am simţit că doare,
Venea cu amintiri din viitor,
Se coborau pe razele de soare
Dându-mi motiv să simt că îmi e dor...

Păşesc în gol, absenţa îmi ucide
Privirea ce se pierde în văzduh,
Cuvintele mi s-ar părea stupide
De-ar fi să scriu, lipsite fiind de duh.

Când eşti departe nu prea îmi rămâne
Decât un drum spre orizontul mut,
Cu pas bizar și fără nici un mâine,
Înaintând absurd înspre trecut.

Cuvântul, azi, măsoară depărtarea
Şi timpul ce se pierde, rătăcind,
De-aceea tac, dar îţi ascult chrmarea
Şi te aştept, ştiindu-te venind.

Pe alte drumuri n-am plecat vreodată,
În fiecare gând te-am aşteptat,
Povestea ne va fi adevărată
Cum azi ne este tot ce s-a-ntâmplat.

Versul e scris şi scris e să rămână
Brodat cu fir de gând pe-un colţ de cer,
Îl vom citi ţinându-ne de mână
Seduşi de-al vieţii, neuitat, mister.

Altfel, altceva

Câteodată spun: "A fost să fie",
O vorbă ce mă-ntreb de are rost,
Acum când ştiu că, tot ceea ce-a fost,
Îşi are sens doar ca filozofie.

Şi astfel am cuvinte explicite,
Pe care uneori le şi repet,
Pentru-ntămplări şi fapte implicite
Ce par a fi umbrite de regret.

Ca alfa si omega, eu cu tine,
Bizarerii în sens complementar,
Ne punem întrebări dacă e bine
Că dăm iubirii rol de minutar.

Un şir de veacuri... o eternitate
Nu ne ajung la câte-avem de spus,
Firească ni-i normala simplitate,
Că ne iubim și asta-i mai presus...

Opinii noi ascult, dar nu contează,
Trăirile nu-s un concept abstract,
Noaptea de zi nu se delimiteaza,
Iar dragostea e-o stare, nu un act.

În mine eşti un vers de poezie
Și-ţi pui emblema-n orișice poem,
Eu azi trăiesc nu prin filozofie,
Ci reînvăţ trăirea în tandem.

Dar tot îmi spun că tot ce-a fost odată
“A fost să fie” şi aşa a fost,
Un fel de întâmplare cam ciudată
Care ştia că are totuşi rost...