Regăsire prin tine

Mi-e sufletu-nrobit de multe ori,
Pierdut în spaţiu, îmi e dor de tine,
Şi mă agăţ de aştrii călători,
Plecând să caut vremuri mai senine.

Când valuri de furtună mişcă stânci,
Îmi pierd în ochii tăi trăirea-ntreagă
Și simt că în fiordurile-adânci
Voit m-aş rătăci o viaţă-ntreagă.

Că-n tine regăsit mă simt mereu...
E liniște, iubire și mult soare,
Şi cerul un continuu curcubeu
Ce fiecărei clipe-i dă culoare.

Întregul orizont, din vest spre est,
Seara devine pură feerie
Când stelele se prind în dans celest
Şi totul este vis şi armonie.

Din rătăciri mult mai uşor revin,
Te am reper, mereu Cale Lactee,
Văzut de toţi, ori noaptea, clandestin,
Ori fiindu-mi tu a gândului idee.

E tot mai clar c-am fost sortiţi să fim
Dorinţe-n simetria lumii noastre,
Întâmplător, sau nu, ne regăsim
Prin tot hăţişul nopţilor sihastre.

Ziua, noaptea...

Altfel îmi este viaţa...

Iar noaptea, lângă tine

De-ar fi una polară,

tot mi-ar părea puţin,

În orice gând de faptă

eşti un îndemn divin

De-a mă lăsa dorinţei

să poţi a mi-o-ntreţine.

Mai toate-s întâmplare

şi, implicit se-ntâmplă,

Să-mi fie somn când somnul

şi ţie-ţi e dorit,

Îmi laşi căuşul palmei,

de sânu-ţi, ispitit.

Avându-ţi înţelesuri

zvâcnirilor din tâmplă.

Altfel se-arată toate,

altfel e dimineaţa,

Când îmi adun privirea

pe-al somnului hotar

Dar uit de oboseală,

când te îmbraci sumar

Trezindu-mi iar dorinţa

de-a-mi arăta ce-i viaţa.

Esenţial e-ndemnul,

spre patul cald şi moale,

Visând că-i miezul nopţii

şi timp ne tot avem

Să iei ce ai nevoie,

din mine, ca totem,

Când coapsele-n rotunduri

îndeamnă la răscoale.

Altfel e miezul zilei

când hainele te-mbracă

Cu amănunte stranii

ce vijelii stârnesc

În gânduri visătoare,

şi nu mă mai opresc

Să-ţi spun că n-avem vreme

ca s-o lăsăm să treacă.

Şi nu ai nici o vină,

nici eu nu sunt de vină

Că soarele răsare

ca şi în zori de zi

Când nu te poţi abţine

şi nu mă pot opri

Să ne gândim că-i noapte

şi este lună plină.

Într-un cumva, noi...

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Dar n-a fost incă timpul să ne ştim,
Mă-ntrebi de multe ori dacă mi-e bine,
Te-ntreb, mai rar, de timpul ce-l trăim...

Te ştiu din toate câte-mi eşti simţire,
Mă ştii din timpul ce ne-a tot trecut,
Te simt ca pe-o poveste de iubire
Ce încă n-a avut un început.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Câte puţin, în nici un caz nimic,
Acum doar ne-ntrebăm de va fi bine,
Şi daca viaţa nu-i un loz în plic.

Te ştiu din prea puţinele cuvinte,
Mă ştii din cele ce le spun prin scris,
Te simt ca fiind un drum spre înainte
Ce, împreună fiind, ne e promis.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine
Fără să ştim că am făcut un pas,
Şi te întreb de ce nu îţi e bine,
De ce mai faci pe drum inc-un popas?

Te ştiu din fapte fără amănunte,
Mă ştii prin toate câte le doreşti,
Te simt privindu-mi tâmplele cărunte
Pierdută-n gândul ce mereu îmi eşti...

Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,

viitorul realităţii...

Loredanei Dănoiu

În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.