joi, 3 septembrie 2015

Realităţile firescului

Nu ştiu cât m-am depărtat de vechile obişnuite, dar am încă obiceiul, pentru unele fapte sau întâmplări, de a crede doar după ce văd că trăiesc timpul de după ele, când pot să fiu, cel mult, viteazul de după război.
Oamenii sunt oameni şi, spre fiecare, privind separat sau la un loc cu alţii sau doar cu un singur altcineva, îşi au toată libertatea de a face sau a nu face, de a-şi dori ori a refuza... Ceea ce a fost nou, pentru mine, a fost faptul că dincolo de liberatea de voinţă şi dincolo de dorinţă, au existat realităţi incontestabile... Şi pe lângă faptul că existenţa lor nu a putut fi condiţionată de mine, omul, mare sau mai puţin mare, voitor sau dornic, nevoitor sau potrivnic, în aceleasşi măsuri, m-a surprins şi m-am surprins prin mine însumi, că realităţile veniseră să se întâmple aşa cum vorbele spuse, în glumă, sau cum zice omul din popor, “într-o doară”, le dăduse de ştire. Şi spun toate astea acum, după ce trecut este mult timp de când aşa a fost să fie, acum când nu mai sunt uşor numărabile pe degetele mâînii, după ce mi-am avut timp să văd şi eu că mi-am fost (pre)vestitor şi nu m-am luat în seamă, în felul meu spunându-mi, adeseori, cum de am lăsat aşa ceva să fie auzit sau citit, ori că mă îmbăt cu apă rece, sau că, fără motiv, dau apă la moară îngrijorării...
Este firesc, şi înţelegem că este firesc, tot ceea ce este în firea lucrurilor, ceea ce este normal şi natural, tot ceea ce se întâmplă conform aşteptărilor... Acesta este firescul, aşa este definit şi înţeles, în firea lucrurilor. Firescul îşi poate avea asemănare cu mersul timpului, dinspre trecut spre viitor, cu apele ce curg dinspre izvor spre marea cea fără limite... Probabil este tot ceea ce se poate să se întâmple, firescul are o certitudine maximă în a deveni realitate, fiind opus probabilului care stă să vadă cum se încheie jocul incertitudilor, vis-a-vis de certitudini, ca să poată fi sau să nu poată fi, realitate. Firescul, aşa cum îl văd eu, defineşte ceea ce devine clar şi nu mai poate fi altfel, pentru că deja timpul l-a marcat în calendarul faptelor, faţă de ceea ce este probabilul, care stă şi aşteaptă deschiderea unei porţi, nici măcar nu se învredniceşte a sări un pârleaz. Dacă e să sară un prag, greu e să facă asta cu bună ştiinţă.
Când s-a întâmplat să înţeleg că mi-a luat gura pe dinainte, ori gândul prea repede s-a făcut prieten cu cuvântul, am tăcut... Eram deja cel care fusese prins în jocul fără de întoarcere al timpului, eram făptuitor, eram cel care se bucurase ori se întristase, ba chiar eram cel care trebuia să iese la liman, să îndrepte stricăciuni. Eram deja ceea ce nu fusesem, eram părtaş la tristeţile sau bucuriile celor care, printr-un firesc al faptelor, purtau şi ei o urmă a uneia şi aceleiaşi întâmplări. Când s-a întâmplat să înţeleg, totdeauna, era deja prea târziu ca să mă întreb de ce nu am crezut. Îmi dovedisem mie că nu aveam bine înţeleasă ideea de credinţă, că eram încă departe de firesc, firescul însemnând a crede.
Firesc, după cum e făcut să fie omul, este să creadă. Nefiresc este faptul că omul, opunând mintea, cu raţionamentele ei bazate pe repere şi referinţe luate după cum dau bine, sau scornite pentru a-şi dovedi însemnătatea şi a încropi principii, îşi refuză ceea ce îi este dat, refuză să mai creadă. Primordialitatea îşi are suportul în credinţă, şi dovada este tot omul, însă înainte de a se face simţită, cu prezenţa, educaţia. Copiii ne fac dovada credinţei, ei sunt cei care au manifestări naturale, ei fac sau nu fac ceva în funcţie de simţiri şi nu raţionamente. Dacă nu ar fi artificialul creat de om, copilul nu ar avea nici o manifestare care să-l pună în pericol. Şi nu doar la oameni, la copii, credinţa este elocventă, la animale urmele credinţei se pot întrezări... Până la urmă poate că ele ne arată cel mai bine ce înseamnă a nu te baza, până la obsesie, pe raţine, pe gândire, pe relaţionări care să evidenţieze ceea ce se vrea a fi evident. S-a găsit un termen, însă, prin care să nu luăm nimic în seamă, să nu vrem să înţelegem... naivitatea...
Acum, după atâtea şi atâtea întâmplări despre care făcusem vorbire, după atât timp trecut de când am învârtit pe o parte şi e alta elocvenţele, o concluzie îmi este firească şi certă: ei sunt naivi, însă au o credinţă, fie ea şi una incipientă, noi suntem însă proşti şi lipsiţi de credinţă în esenţialitatea, în plenitudinea ei. Ne-am îmbuibat cu informaţii sumare, rupe de context şi rupte din context, pentru a avea argumente solide în a contrazice şi a ne contrazice. Îngurgităm mii de articole şi păreri, dar o carte nu ne dă mâna să o citit din copertă în copertă, vrem texte uşoare, care au o brumă, o poleială de informaţie, şi dau totul “mură-n gură”, fugind de orice este profund şi care ne fac să căutăm răspunsuri propriilor noastre întrebări. Pentru majoritatea dintre noi este valabilă observaţia că ne prostim şi ne lăsăm prostiţi pe zi ce trece, dar ne culcăm pe urechea că “cine tace filozof ajunge”... Şi aşa este... mulţi ajung iubitori de întuneric, filozofi, greu fiindu-le să fie iubitori de înţelepciune, filosofi... Filosofi ajung cei care depăşesc “minimul necesar” de informaţie şi educaţie, cei care, când pun lupa pe o anumită idee, au şi oglinda în care sunt văzute deosebirile şi asemănările cu alte idei. Şi tocmai de acolo de unde s-ar crede că, datorită multei informaţii, credinţa lipseşte, fiind contrată de argumente raţionale, acolo stă cuibărită, fiindcă argumentele o susţin şi nu o contrazic, aşa cum cred cei care se îndeletnicesc cu filozofia.
Ca să pot să văd lipsa mea de credinţă, cu forma ei de lipsă de încredere în ceea ce spus întâmplător, fără uz de raţiune, au trebuit să existe realităţile. Întâmplarea, acea coincidenţă prin care preferă să rămâne Dumnezeu anonim, m-a obligat să aleg între excepţionalul meu raţionament care dăduse deja rateu, lamentabil, sau inconştienta afirmaţie, care, după definiţiile date de cei care ţin să definească tot, s-ar numi intuiţie. Mi-a fost de mare ajutor îndeletnicirea cu scrisul care nu mai lasă loc de întoarcere. Şi încă de mai mare ajutor mi-a fost cuvintele uversurilor care, aşa cum zisesem tocmai eu, nu-i al meu, nu îmi aparţine, eu fiind doar ales să îl scriu. Cu tot acest ajutor dat de Cel care nu-şi vrea altfel arătat anonimatul, cu faptul că unele din cele scrise deja nu aveau decât drum înspre viitor, fiind cu totul întocmai pre-zicerii, mi-am lăsat mintea să-şi facă treaba ei, fiindcă nu este ceva fără de trebuinţă, ba chiar de mare trebuinţă, şi sufletul, inteligenţa nevăzută a fiecărui om, inteligenţa naivă şi nativă, să dea faptelor, prin mintea care, după cum alegem, poate fi o bună ascultătoare de cel ce-i este superior, forma pe care ştie că trebuie să o dea. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, ea crede că destinul este ceea ce poate făuri ea, doar sufletul ştie, doar el ştie să facă diferenţa între trăire şi plăcere sau suferinţă, cele pe care mintea le poate trăi. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, dar are o plăcere deosebită în a i se opune, în a schimba drumul cel mare, cel adevărat, cu o cărare care, de obicei, se termină într-un hăţiş sau pe marginea unei prăpăstii.
Acum ştiu, pentru că acum cred, că firescul face improbabil ca cele spuse însă neîntâmplate să nu fie parte din destin şi să nu se întâmple. M-aş putea contrazice, aş putea retracta, aş putea să spun că scrisul îmi este doar o simplă creaţie, însă nu mă pot dezice de credinţă, singura formă în care aş face din firesc ceva minimal şi aş pune la lucru maşinăria raţionamentului probabilului. În cartea aceasta am adunat realităţi deja existente, însă prin versuri ştiute sau lăsate să fie ştiute înainte de a se face, aşa cum îmi place să le redefinesc, semne în calendar, amprente pe suflet, repere în minte şi motiv al nemuririi. Dar am pus în carte şi acele spuse care vor fi, negreşit, asemenea celorlalte. Nu am îndoieli, nu spun că va fi probabil aşa cum am spus, ştiu doar că ele nu s-au întâmplat fiindcă nu a venit vremea lor, că dacă şi altcineva va fi implicat, pentru acel altcineva nu a bătut încă ceasul ora de miez al zilei. Nu e nimic întâmplător, nici măcar această întârziere. Nu faptul că nu-i ştiu motivele, că nu am argumente ca să spun cât mai e până în acel moment este un motiv de îngrijorare, mă îngrijorez doar ca să nu se facă din ştiutul care va urma motiv de împotrivire a minţii. Împotrivirea ei ar face ca să fie mare grabă, dacă trece mult timp, o grabă pe care mintea nu ar mai putea controla-o, în a se întâmpla ceea ce firesc era să se întâmple.
Zarurile sunt aruncate... Nu din această clipă, nu din momentul în care, prin gând, cuvintele sau făcut vorbă sau literă transcrisă, ci de la începuturile vieţii, poate chiar de dinainte de acest început. Şi au devenit realitate anticipată, care nu are nici un fel de obligaţie, ci are doar drepturi. Dintre toate drepturile, cel mai evident este dreptul de a fi, fiindcă este dat a fi pentru ca celui implicat, celor implicaţi, după cum este cazul, să le fie, la superlativ vorbind şi cu accent pe suprem pus, bine, cu totul altfel decât a existat binele, într-o formă care nu poate fi cunoscută mai înainte de acceptarea necesităţii realităţii care face inima să tresalte... Nu mă mai tem de necunoscut, totul ştiu că e dat spre a fi bucurie.

marți, 21 iulie 2015

Deja mi-e dor...

Deja mi-e dor de ce va fi o noapte
Cu luna plină şi un ger cumplit,
Când nu vom şti ce înger ne-a trezit
Şi ne-am unit trăirile prin fapte.

De-acea-ntrebare ce va fi nespusă
Decât în zorii noii dimineţi,
Când luna-ntârziată şi sedusă,
Tu ai s-o crezi însemn al altei vieţi.

Şi-ncep să îmi aduc, mereu, aminte
De sânu-ţi tare, care, fremătând,
În felul lui mă vrea să fiu cuminte
Şi-ndemn de fapte îmi tot pune-n gând.

De pântecul ce lasă să se vadă
Că n-are timp de zbatere-n zadar,
Făcându-mă să vreau să îi cad pradă,
Trecând al nemuririi, vag, hotar.

Mi-e dor de clipa mângâierii tale
Prin care guşti al poftelor îndemn,
Cel care-ţi e, în felul lui, o cale
A ceea ce e veşnic şi solemn.

Deja mi-e dor de a te şti dorinţă,
Şi a mă şti dorinţei tale leac,
De-a te simţi, voind, cu prisosinţă,
Încă o noapte, mare, cât un veac.

joi, 9 iulie 2015

Leac de sete

Sunt pribeag, mereu privind spre stele,
Privitor spre tot ce am în jur,
Rătăcit prin soarta vieţii mele,
Vinovat, în sine, de sperjur.

Drumu-mi merg şi timpul mă îngână,
Cu firescul vieţii să mă-mbete,
Ca să mă opresc la o fântână
Să sorb apa-i, doritor, cu sete.

Şi tot trec pe căi neabătute,
Învăţând tot ce mi-e dat să ştiu
Despre cele vrute ori nevrute,
Despre prea devreme şi târziu.

Merg pe drum, pe a-ntâmplării mână,
Ca să n-am motive de regrete,
Când va fi, la fel, înc-o fântână
Să se vrea a-mi potoli din sete.

Urc mereu şi mă cobor la vale,
Umbrele nu-mi sunt deloc pe plac,
Mă grăbesc mai mult când merg agale,
Multe pot, acum, să spun când tac.

Gândul nu mi-e pururi la-ndemână
Când un altul vrea să se repete,
Că, fântână stând lângă fântână,
Îmi vor da, să beau, un leac de sete...

marți, 2 iunie 2015

Tăcuţi

Suntem tăcuţi, iubito-n astă seară...
Şi ceru-i îmbrăcat în catifea...
Pe raza nopţii îngerii coboară
Când luna, stă, cu noi, la o cafea.

Noi bem, ca pe-o infuzie de vise,
Ce abia-ncape-n cupe de cleștar,
Dorinţa-mpreunărilor promise
Înspre strivirea trecerii-n zadar.

Ceru-nstelat e-aproape, mai aproape,
Când îl privesc privind în ochii tăi,
Şi-ţi văd dorinţa, aprinzând, pe pleoape
De neuitat, mereu la fel, văpăi.

Afară, nu mai mergem, e răcoare...
Căldura sobei ne e dar ceresc...
M-ademeneşti cu-n fel de întrebare
Ca să-nţeleg că totul e firesc...

Îmi las, în părul tău, ascunsă faţa
Şi prind curaj… şi mâinile-mi cobor
Pe sâni... pe pântec... să pricep că viaţa
Tu mi-o redai, să fiu nemuritor.

Lumina lunii mișcă-ncet perdeaua,
Din înălţimea ei s-a coborât...
Sub trupul tău vibrează canapeaua...
Şi-mi spui, şoptit, suav, dar hotărât:

Tu, haide, vino, cât mai vrei să stai
Fără să mergi, când ştii că ai de mers?
E timpul să mă ai, să mi te dai
Şi să clădim, în doi, un Univers.

miercuri, 11 februarie 2015

Într-un cumva, noi...

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Dar n-a fost incă timpul să ne ştim,
Mă-ntrebi de multe ori dacă mi-e bine,
Te-ntreb, mai rar, de timpul ce-l trăim...

Te ştiu din toate câte-mi eşti simţire,
Mă ştii din timpul ce ne-a tot trecut,
Te simt ca pe-o poveste de iubire
Ce încă n-a avut un început.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Câte puţin, în nici un caz nimic,
Acum doar ne-ntrebăm de va fi bine,
Şi daca viaţa nu-i un loz în plic.

Te ştiu din prea puţinele cuvinte,
Mă ştii din cele ce le spun prin scris,
Te simt ca fiind un drum spre înainte
Ce, împreună fiind, ne e promis.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine
Fără să ştim că am făcut un pas,
Şi te întreb de ce nu îţi e bine,
De ce mai faci pe drum inc-un popas?

Te ştiu din fapte fără amănunte,
Mă ştii prin toate câte le doreşti,
Te simt privindu-mi tâmplele cărunte
Pierdută-n gândul ce mereu îmi eşti...

marți, 10 februarie 2015

Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,
viitorul realităţii...
Loredanei Dănoiu
În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.

marți, 27 ianuarie 2015

Alchimie

Ne-am căutat prin lumi necunoscute,
Nenumărat de multe vieți la rând
Făcut-am vrute şi-am făcut nevrute
Dar ne-am păstrat al întâlnirii gând.

Povestea noastră vie va rămâne,
Chiar dacă-ar fi târâtă în noroi,
Nici moartea nu e-n stare să amâne
Zvâcnirea-mpreunării dintre noi.

Tac şi tot tac... În piept îmi simt tăcerea,
Şi aşteptarea arde fără fum,
E candelă ce-așteaptă învierea,
Să poată lumina întregul drum.

Ţi-e dragostea nestinsă torţă vie,
Să-ţi poţi avea firescul drept suprem
Şi totodată sfântă datorie,
Nicicum o simplă mergere-n tandem.

Şi nu va fi putere să oprească
O cale de speranţe şi avânt,
Clepsidrele de timp să le golească,
Ori împlinirea unui legământ.

Noi vom învinge timpul, depăşind
Hotare dintre vis şi fantezie,
Şi-mpreunaţi, cu bună ştiinţă fiind,
Ne va uni a vieţii alchimie.